Drumuri spre nicaieri

Ploua atat de tare incat incet mi am facut curaj,sovaind,strivind micile margaritare ce cadeau amenintatoare din cer, ametit de taria si raceala aerul ce parca imi sfasia plamanii, am iesit, coborand incet scarile , trecand cu mana peste batrana balustrada ce parca ma tragea sprea ea captiv,lipindu ma de viata mea ireala, de vechea casa in care timpul curgea anost de fad iar nefericirea era la rang de virtute.
Am facut primul pas, suierand puternic si incercand sa imi incordez piciorul drept de parca pentru o greutate imensa dezlipta din adancurile pamantului imi atarna sisifica de corp, reusisem, iar baltoaca imensa in care ma oglindeam, se casca amenintatoare sub talpile sifonate de drumuri si dorinte nesfarsite.
Imi strangeam sufletul in mana usor peste haina veche ce se lipise obosita si uda de mine.Nu eram decat eu acolo peste incercari si drumuri, iar ploaia, da ploaia putea doar sa ma opresca atunci cand eu nu as fi reusit sa mai inaintez. Nu stiu de ce fugeam, probabil ca de mine, sau poate din viata cu suferintele adunate in multe ere nereusite de inaltare.
Atat de greu mi se parea iar aerul ma tinea pe loc, fugind din plamanii mei sleiti, ducandu se in canale si in guri de aerisire, am mai facut un pas, probabil ultimul si mi se parea ca de multe ori in viata mi noroioasa si plina de ploi triste, traisem acelasi scenariu de mii de ori.Am reusit sa clatin usor trotuarul cu trupul meu cel greu si plin de rani, oare voi gasi pe cineva acasa, oare cineva ma va zari si salva la timp? Simteam cum ranile devin porturi de plecare din viata, cum strivit de imensitatea durerilor, ma reversam ca o umbra printre ultimele ceasuri ale noptii.
Am zambit spunandu mi ca nu m am pierdut si ca desi este tarziu, nu am sa imi fac morala pentru tot ce am facut sau mai ales pentru alegerile mele, am invatat pe parcursul eternitatii de suferinta sa ma iubesc si sa ma  incred doar in visele mele.Alegeri si situatii venisera probabil doar ca sa ma aduca aici, intr un final in care nimic nu era neobisnuit, doar dezolant in singuratatea durerilor interioare, de altfel si singurele care umpleau o strada mica si goala si la fel de nesincera si rece ca celelalte cai pe care apucasem sa le sarut cu pasii sau genunchii.
Aceasta era calea, sau poate drumul catre altceva, am incercat din nou sa imi misc umbra pe dalele pline de apa, cu ploaia ce ma impingea acum din spate , ajutandu ma parca putin sa ajung catre ultima mea destinatie.
Ma taram , marturisind batranului caldaram ca ma bucur din nou ca sunt inca aici, incercand sa dezleg aceasta enigma a continuitatii pentru a nu stiu cata oara in viata mea plina de enigme nerezolvate.Unde si cat, mai ales conditionat de daca, erau mereu sabloanele mintii mele demult rapuse de cele mai groaznice pacate omenesti.
O mica lacrima s a scurs incet pana cand sufletul a schitat un oftat amar, ramasesem fara putere iar umbra mea, renuntase la cursa cu multi pasi in urma.Nu aveam putere nici sa privesc, iar blocat am privit introspect in putinele ganduri ce mai ramasesera cu mine,cu un ultim efort am inteles atunci intr un final, de ce am ajuns aici, unde ma aflu, si de ce urma sa plec...
Nu aveam sa ajung nicaieri pe aceasta strada, sau in aceasta lume si nimeni nu avea sa ma gaseasca intr un ceas dulce al diminetii cazut langa un colt de strada.Nu puteam sa ma fac nevazut si nici durerea mea sa dispara ca si cum nu ar fi existat, iar trupul acela batran nu avea cum sa se opreasca din perpetua  sa miscare, ce semana de multe ori cu o lupta pentru a ajunge undeva, pentru a fi langa cineva, pentru a spune ceva sau pentru a fi de ajutor cuiva.
Si atunci desi tarziu in noapte, singur si parasit, abandonat de viata in intunericul unei strazi ploioase am facut acel pas.Din nou simplu si ca la inceput, am inceput sa merg, putin diferit insa acelasi eu, pe un drum imens si spinos dar care probabil candva se va sfarsi cu bine....